“…răbdarea aduce experienţă, iar experienţa aduce nădejde. Însă nădejdea nu dezamăgeşte, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne–a fost dat”.
Fiecare se aşteaptă la ceva. Crăciunul este o speranţă şi un mister, totodată. Aşteptarea este lungă şi plină de emoţii dar… trece atât de repede de parcă nici n–ar fi fost. Şi eu mă aştept la ceva… Poate nici nu ştiu exact la ce mă aştept, dar, în orice caz, trebuie să fie cava plăcut. Poate e cam exagerat acest cuvânt ” trebuie”, dar de ce nu? M–aş bucura nespus dacă aş vedea oameni fericiţi sau cel puţin oameni mai fericiţi decât de obicei. Este cea mai frumoasă sărbătoare a anului; de ce nu i–am acorda importanţa cuvenită? Desigur, şi acest lucru se poate înţelege în diferite feluri. Consider că micul Copilaş din ieslea Betleemului ar trebui să răspândească numai gingăşie, tandreţe, pace şi dragoste. Inocenţa unui copilaş şi atenţia care trebuie să I se acorde presupune Dragoste. Acest lucru aş dori să–l simtă fiecare de Crăciun şi nu numai să–l simtă, dar să–l transmită şi să–l răspândească în jurul său. Nu poate exista un dar mai minunat. Fericirea mea va depinde de fericirea altora şi dacă nu voi putea face pe cineva fericit, nici eu nu voi putea fi pe deplin fericită. Crăciunul aduce de fiecare dată ceva nou şi de data aceasta aş dori să aducă inimi noi, curate, care să se aplece cu sfială asupra Copilaşului, să–L iubească şi să–L servească.
Nimic nu ne poate aduce fericirea decât dorinţa de a o avea şi de a lupta pentru ea. Ce facem noi pentru fericire? Care este jertfa pe care o aducem şi care este sacrificiul? Dacă nu este sacrificiu, nu este fericire. Acest gingaş Copilaş aduce zâmbet şi pace. El vrea să ne schimbe vieţile şi nimeni nu se poate îndoi de sinceritatea Lui. E greu, dar merită. Atunci să nu disperăm? Nu, nicidecum.
Un nou an ne bate la uşă. Cine poate şti ce–aduce anul? Ce dorim noi să ne aducă? Iată că acest Copilaş este gata să ne ajute pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, Atotputernic şi ne stă la dispoziţie.
1997. Curând va trece în istorie. Amintiri, vise împlinite, lacrimi şterse, bucurii, căderi…
1998. Viitor sau prezent continuu, delimitat doar de numere? Nou. Tot ce e nou se învecheşte, trece, dar există tot timpul speranţa reînnoirii şi a renaşterii. Niciodată nu e prea târziu. Acest lucru ni–l dovedeşte Copilaşul care, în fiecare an zâmbeşte şi se naşte în acelaşi loc sărăcăcios şi aşteaptă… ne aşteaptă. Aşteaptă să ne plecăm genunchiul înaintea ieslei Sale. Oare noi nu avem nevoie de zâmbete, de mângâieri? Ba da, avem. Dar poate suntem prea mândri ca să recunoaştem, sau ne e frică…
Ce îmi doresc în noul an? Mai multă smerenie şi mai multă înţelegere. Mai multă răbdare şi mai multă perseverenţă. Avem nevoie cu toţii de… ISUS. Da, acesta este numele Copilaşului. Nume minunat, cântat de îngeri şi adorat de cei ce sunt cu adevărat ai lui. Să nu uităm să iubim, să nu obosim să luptăm, să nu uităm de ISUS. O inimă nouă… o viaţă nouă… un zâmbet nou… iată ce doresc tuturor cu adevărat!
“Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s–au dus; iată toate s–au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne–a împăcat cu Sine prin Isus Hristos…” (2 Cor.5:17–18)
24.12.97
