Imi plac hartiile. Chiar foarte mult. Am pastrate cursurile din facultate, caietele de franceza si de engleza din liceu si chiar o carte de muzica din clasa a patra. Stiu ca nu le voi deschide niciodata, pentru ca nu trebuie decat sa dau un click si gasesc despre oricine, orice. Dar imi plac hartiile. La pastrez. Poate asta este una din mostenirile mele romanesti… pentru ca mai am si altele… neromanesti. Romanii sunt nostalnici, nu le place sa arunce nimic, le e plin podul cu lucruri care poate o sa trebuiasca la ceva, candva. Peste ani, vom avea muzee valoroase, haioase in care vor fi expuse cele mai ciudate lucruri adunate de romani….
Imi plac cartile. Si pe acelea le adun cu toate ca am din ce in ce mai putin timp sa le citesc. Dar profit de orice ocazie in care sunt provocata la un studiu.
Imi place sa scriu, desi vorbaria multa saracia omului… vechea vorba din popor. Daca ar fi sa stai de vorba, in loc sa semeni si sa sapi, saracia s-ar strecura pe langa tine si cu greu ai mai scapa de ea. Am scris despre mine, sa ma ajut pe mine, fiindu-mi critic si prieten. Apoi am scris si despre evenimente, am cantarit, mi-am spus parerea. Si am obosit. Prea multa vorbarie.
Imi place sa tac. Sa stau in liniste, fara niciun zgomot in jur, in afara de forfota urbei care nu se poate opri. Nu stiu cine ar putea veni cu ideea ca macar o zi pe an toate masinile sa stea in parcare iar oamenii sa circule pe jos, cu bicicletele, sa ne mai protejam urechile, orasul, mediul…
Imi place muzica… sa o ASCULT. Sa o bag in seama, sa stau si sa o ascult. Am avut si eu tentative de a scrie muzica. Pastrez totul. De ce nu? Toate fac parte din viata mea. Nu ma lipesc de ele, dar poate peste ani cienva din familie, din generatiile viitoare va vrea sa afle mai multe despre stra stra stra bunica si ma gandesc ca ii vor prinde bine resursele.
Imi place imaginea. O imagine face cat o mie de cuvinte. Asa incepe perioada tacerii. Imi place o vorba foarte mult. Predica cu toate mijloacele de care dispui, iar daca trebuie, foloseste-te si de cuvinte. Nu-i asa ca este frumos? Prin imagine se poate realiza usor acest lucru. Indemna, incurajeaza, exprima-ti sentimentele, iar daca e nevoie, foloseste-te si de cuvinte.
va urma
Regret inca un lucru.. desi nu pot sa mai schimb nimic. Va ramane pururi in inima mea un gol sau un dor dupa acel ceva… Marea pasiune neimplinita a vietii mele… E atat de dureros uneori, incat parca esti luat de valuri, te copleseste un nor care te duce pe aripi de vis, facandu-ti scenarii despre cum ar fi fost daca… Am avut tentative, dar nu a fost ceva consecvent. Nu stiu de unde aceasta dragoste aprinsa dupa clapele albe si negre. Nu stiu de unde ata dor dupa acele ciocanele magice care produc un sunet atat de placut. Initial s-a pornit de la dorinta dupa o “mangodila” sau o “vioaua”, pe la trei ani. Apoi, nu stiu cum, au aparut acele fascinante clape, pe care le puteam stapani cu un degetel. “Sus pe ramure-le ci-cirip-cirip, canta pa-sa-re-le….”. Cred ca o mare parte din vina o are si prima mea “tovarasa de limba franceza”, care auzindu-ma cu cata maiestrie armonizam clapele mici mici, de la un pian rosu, sau albastru (nu mai tin minte) tot mic, care putea fi carat in ghiozdan, a exclamat plina de entuziasm, un entuziasm pe care nu il voi uita niciodata: “Vai! dar spunei mamei sa te dea la pian!”… Si plina de aceeasi inflalacare, supusa si cuminte…. i-am spus mamei…. Am reintalnit-o pe “vinovata”, la intlanirea de 10 ani, si cu acelasi entuziasm inflacarat spunea celorlalti: “Noi ne cunoastem de 20 de ani, i-am fost prima profesoara de franceza.”
Desigur, nu a uitat sa ma intrebe nici de pian.
A fost acolo, in mine, fara sa stiu, acel sambure plantat, care a incoltit putin, a crescut, s-a uscat, iar s-a trezit putin, si tot asa. Dar a fost ca o samanta care a fost aruncata intre spini. Inabusita….
Insa clapele acelea nu le pot uita. Ma trec fiorii cand le aud.. prima iubire… este un adevar absolut care nu va fi rasturnat niciodata. Si ma bucur de aceasta prima iubire… clapele.
